LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR şi DREPTUL DE STABILIRE IN UE Chestiuni de ordin general Cristian Pup

Principalele texte Tratatul Art. 12 (interzicerea discriminării pe bază de cetăţenie) Art.17-21 (cetăţenia europeană) Art.39-42 (libera circulaţie a persoanelor) Art. 43-48 (dreptul de stabilire) Art. 61-69 (vize, azil, imigraţie şi alte politici în legătură cu libera circulaţie a persoanelor) Art.136-142 (politică socială, educaţie pregătire vocaţională şi tineret)

Legislaţie secundară anterioara Directiva Consiliului nr. 64/221/CEE referitor la coordonarea masurilor speciale referitoare la circulaţia si rezidenta cetăţenilor străini care sunt justificate pe baza unor motive de politica publică, securitate sau sănătate publica (JO L 056 din 4 aprilie 1964), modificată prin Directiva Consiliului 72/194/CE din 18 mai 1972 (JO L121 din 26 mai 1972 Directiva Consiliului 68/360/EEC privind abolirea restricţiilor in domeniul circulaţiei si rezidenţei in cadrul Comunitatii pentru lucratori din statele membre si pentru familiile lor (JO L257 din 19 octombrie 1968) Regulamentul Consiliului nr. 1612/68 cu privire la libera circulatie a lucratorilor in cadrul Comunitatii; modificat de Regulamentul Consiliului nr. 312/76 din 9 februarie 1976, modificat de Regulamentul Consiliului nr. 2434/92/CEE din 27 iulie 1992 Directiva Consiliului 77/486/CE din 25 iulie 1977 privind educaţia copiilor lucrătorilor migranţi Regulamentul Comisiei 1251/70 din 29 iunie 1970 cu privire la dreptul lucratorilor de a ramane pe teritoriul unui stat membru dupa ce au fost angajati in acel stat Directiva Consiliului 75/34/CE din 17 decembrie 1974 privind dreptul cetăţenilor unui stat membru de a rămâne pe teritoriul altui stat membru după ce s-au angajat în activităţi specifice liber profesioniştilor Directiva Consiliului 73/148/CEE referitoare la abolirea restricţiilor de mişcare si rezidenta in cadrul Comunitatii pentru cetăţeni statelor membre in ceea ce priveşte stabilirea si furnizarea de servicii Directiva Consiliului 90/364/CEE privind dreptul de rezidenta Directiva Consiliului 90/365/CE din 28 iunie 1990 privind dreptul de rezidenţă pentru lucrători şi liber profesionişti care şi-au încetat activitatea Directiva Consiliului nr. 93/96/CEE privind dreptul de rezidenta al studenţilor Directiva Consiliului 94/80/CEE prin care se prevad mecanisme detaliate referitoare la exercitarea dreptului de vot si de a participa la alegerile pentru circumscriptiile municipale pentru cetatenii Uniunii rezidenti intr-un stat membru ai carui cetateni nu sunt Directiva Consiliului 73/183/CE din 28 iunie 1973 privind abolirea restricţiilor pentru dreptul de stabilire şi libera circulaţie a serviciilor în domeniul activităţii liber profesioniste pentru instituţiile bancare şi financiare Directiva 89/48/CE din 21 decembrie 1988 privind sistemul general de recunoaştere al diplomelor acordate pentru completarea educaţiei profesionale şi pregătirea cu o durată de 3 ani, modificată de Directiva Consiliului 92/51/CE din 18 iunie 1992 Directiva Parlamentului şi Consiliului 99/42/CE din 7 iunie 1999 stabilind un mecanism de recunoaştere a calificărilor în activităţile profesionale vizate de Directiva privind liberalizarea şi măsurile tranzitorii pentru sistemul general de recunoaţtere a calificărilor Directiva Consiliului nr. 98/5/CE din 16 februarie 1998 privind facilitarea exercitarii profesiei de avocat pe baza permanenta intr-un stat membru, altul decat cel in care a fost obtinuta calificarea Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 1408/71 din 14 iunie 1971 referitor la aplicarea regimurilor de securitate sociala salariatilor, lucratorilor independenti si membrilor familiilor acestora care se deplaseaza in interiorul Comunitatii.

Probleme esenţiale Beneficiarii liberei circulaţii a persoanelor – deşi iniţial aceştia erau doar lucrătorii şi liber profesioniştii cetăţeni ai statelor membre, libera circulaţie şi dreptul de stabilire a fost extins progresiv pentru a include membrii familiilor lucrătorilor(Regulamentul din 15 octombrie 1968 şi Directiva din 21 mai 1973), iar apio la studenţi, pensionari şi la cei care şi-au încetat activitatea profesională (Directiva din 28 iunie 1990). Cetăţenia europeană – un pas mai departe în separarea progresivă a liberei circulaţii de activitatea economică a fost făcut de Tratatul de la Maastricht prin stabilirea cetăţeniei UE pentru fiecare persoană având cetăţenia unui stat membru (art. 17-21 ale Tratatului CE). Cetăţenii Uniunii au dreptul să se deplaseze şi să locuiască unde doresc pe teritoriul statelor membre şi au dreptul, în ţara de rezidenţă, să voteze şi să fie candidaţi în alegerile municipale şi alegerile Parlamentului European. Au dreptul de a adresa petiţii Parlamentul European şi să se adreseze Ombudsmanului european. Sunt îndreptăţiţi la protecţie diplomatică din partea tuturor statelor membre.

Probleme esenţiale Libertatea de circulaţie – Beneficiarii liberei circulaţii şi dreptului de rezidenţă au dreptul să părăsească teritoriul statului al cărui cetăţeni sunt prin simpla prezentare a unui document de identitate sau paşaport valid şi să intre pe teritoriul altui stat în aceleşi condiţii. Statele membre sunt obligate să elibereze sau să înoiască aceste documente şi nu pot impune restricţii indirecte precum obligarea cetăţenilor să îşi transfere o parte a câştigurilor în ţara natală sau să se întoarcă după o perioadă de timp. Dreptul de stabilire – Aceleaşi persoane au drept de rezidenţă în oricare stat membru. După o perioadă de 3 luni, rezidenţa devine oficială prin emiterea unui permis de rezidenţă emis pentru o perioadă de 5 ani şi este reînoit de drept.Lipsa unui permis de rezidenţă nu constituie argument pentru expulzare. Restricţiile liberei circulaţii şi a dreptului de rezidenţă – Statele membre pot restrânge libera circualţie numai pe motive de sănătate, ordine şi politică publică. Directiva din 25 februarie 1964 stabileşte condiţiile de aplicare a derogările şi specifică faptul că motive de politică publică nu pot invocate din raţiuni economice şi că trebuie întemeiate numai pe comportamentul personal al persoanei vizate. Directiva conţine şi o listă a bolilor ce pot fi invocate ca să justifice refuzl intrării pe teritoriul unui stat membru. Cazul specific al spaţiului Schengen – Acordurile Schengen, care sunt obligatorii pentru 10 state, au abolit controlul persoanelor la trecerea frontierelor externe între statele semnatare, pentru cetăţenii UE şi pentru cetăţenii statelor terţe şi pentru aplicarea acestora, întărirea cooperării judiciare, vamale şi poliţieneşti. În ceea ce priveşte cetăţenilor statelor terţe aceste acorduri stabilesc o singură viză pentru o perioadă de 3 luni. Conform art.61, introdus în tratatul CE de Tratatul de la Amsterdam, principiile stabilind acordurile Schengen sunt extinse prin un regulament la teritoriul Uniunii Europene.

Libertatea de a desfăşura o activitate vocaţională Beneficiarii liberei circulaţii au dreptul să urmărească angajarea în muncă, fie în forma angajării (libera circulaţie a lucrătorilor), fie ca liber profesionişti ( dreptul de stabilire), în alte state membre, în aceleaşi condiţii ca pentru cetăţenii statului gazdă. Conform acestor prevederi, ei au dreptul să înfiinţeze şi să conducă întreprinderi industriale, comerciale şi agricole sau activităţi de liber profesionişti în calitate de activitate principală sau secundară în orice stat membru. Alături de dreptul de a se angaja se bucură şi de dreptul de a avea acces la educaţie şi la pregătire vocaţională oferită de statul de primire în aceleaşi condiţii ca ale cetăţenilor. Orice discriminare fiscală, directă sau indirectă, a cetăţenilor şi companiilor din alte state mebre este interzisă.

Restrângeri ale libertăţii de a urma o activitate vocaţională Statele membre pot interzice cetăţenilor din alte state membre să ocupe poziţii în cadrul serviciilor publice care implică participarea directă sau indirectă în exercitarea puterilor conferite de dreptul public sau al funcţiilor al cărui scop este să protejeze interesele generale ale statului sau ale altor autorităţi publice. Aceeaşi derogare există pentru activităţile liber-profesioniste care au legătură, fie şi ocazional cu exerciţiul autărităţii publice.Dreptul de stabilire poate fi restrâns de raţiuni de interes general ca eficienţa supravegherii fiscale. Oricum, orice măsură de restrângere a liberei circulaţii a persoanelor sau dreptul de stabiliretrebuie să fie proporţională cu scopurile urmărite. Mai mult, dreptul la libera circulaţie nu poate împiedica statele membre să solicite diplome sau cunoaşterea limbii pentru anumite domenii. Au fost adoptate mai multe directive pentru a facilita recunoaşterea reciprocă a calificărilot între statele membre.

Excluderea situaţiilor pur naţionale UN cetăţean din UE sau o societate comercială nu pot invoca prevederile referitoare la libera circulaţie a persoanelor ca temei împotriva propriei ţări într-o situaţie pur naţională, cum este cazul unui cetăţean care nu a profesat sau nu a fost pregătit într-un alt stat naţional. Noţiunea de cetăţean UE – Condiţii de acordare a cetăţeniei. Orice cetăţean al unui stat membru are şi statutul de cetăţean UE. Fiecare stat membru are autoritatea exclusivă de a defini condiţiile pentru obţinerea cetăţeniei. Dl. Micheletti a trăit în Argentina şi are dublă cetăţenie: argentiniană şi italiană. Cetăţenia italiană i-a fost acordată conform legislaţiei italiene, întru\t tatăl său era italian. Dl. Micheletti a invocat statutul său de cetăţean UE când a dorit să profeseze ca medic. Conform legislaţiei spaniole, în cazul dublei cetăţenii şi când niciuna nu este spaniolă, cea care este luată în considerare este cea care corespunde ultimului loc de reşedinţă înaintea sosirii în Spania. Deci, conform legislaţiei spaniole, dl Micheletti era cetăţean argentinian şi pentru acest motiv autorităţile au refuzat să îi elibereze un permis de rezidenţă UE. Refuzul a fost contestat în faşa instanţei spaniole, care a folosit procedura hotărârii preliminare trimiţând cauza CEJ. CEJ a hotărât că definirea condiţiilor pentru obţinerea sau pierderea cetăţeniei este de competenţa fiecărui stat membru şi că această competenţă trebuie exercitată cu respectarea dreptului comunitar. Statele membre nu pot limita efectele acordării cetăţeniei de un stat membru prin impunerea unor condiţii suplimentare recunoaşterii cetăţeniei în vederea exercitării drepturilor fundamentale prevăzute de Tratat. Dl. Micheletti a câştigat cazul. (CEJ, 7 iulie 1992, Micheletti, Cazul nr. 369/90)

JURISPRUDENŢĂ Noţiunea de cetăţean UE – Condiţii de acordare a cetăţeniei Orice cetăţean al unui stat membru are şi statutul de cetăţean UE. Fiecare stat membru are autoritatea exclusivă de a defini condiţiile pentru onţinerea cetăţeniei.

JURISPRUDENŢĂ Libertatea de a intra pe teritoriul altui stat membru În timp ce un stat membru are dreptul să solicite cetăţenilor altor state să raporteze prezenţa lor prin completarea unor formulare, condiţiile pentru aceasta şi în special, timpul în care trebuie să efectueze această declaraţie nu trebuie să fie excesiv de restrictiv, iar sancţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiei nu trebuie să fie disproporţionată. Dl. Messner, cetăţean german, a fost trimis în judecată în faţa instanţei italiene pentru că nu a raportat în termen de trei zile intrarea pe teritoriul Italiei, aşa cum cerea legea italiană. Această declaraţie era obligatorie pentru lucrători, furnizorii de servicii şi cei care solicitau aceste servicii, precum şi cei care intenţionau să stea mai puţin de trei luni pe teritoriul Italiei. Cei care nu respectau această obligaţie puteau fi condamnaţi la trei luni închisoare sau la amendă de 400 000 lire italiene. Dl. Messner a susţinut în faţa instanţei că această obligaţie este contrară liberei circulaţii prevăzute de dreptul comunitar. După ce a fost folosită procedura preliminară, CEJ a hotărât că, în conformiotate cu art. 8 (29 al Directivei 68/360/Cedin 15 octombrie 1968 şi art. 4 (2) al directivei 73/148/CE din 21 mai 1973, autorităţile competwente ale statului membru pot cere cetăţenilor altui stat să îşi raporteze prezenţa autorităţilor statului în cauză, dar o asemenea obligaţie este contrară dreptului comunitar dacă este excesiv de restrictivă sau dacă sancţiunile prevăzute pentru neîndeplinire sunt disproporţionate. În speţă, perioada scurtă de timp, 3 zile, stabilită de legea italiană este nejustificată, din moment ce măsura are ca scop monitorizarea mobilitatea persoanelor în Italia şi sancţiunile sunt excesive. Măsura constituie o încălcare a dreptului comunitar. (CEJ 12 decembrie 1989, Messner, Cazul 265/88)

Libertatea de a intra pe teritoriul altui stat membru Ordinea publică sau măsurile de securitate publică al căror efect constă în limitarea dreptului de şedere al unui cetăţean al altui stat membru trebuie să se bazeze exclusiv pe conduita persoanei respective şi nu pot fi consecinţa unei condamnări penale. Legislaţia greacă stipulează că ori de câte ori un străin este condamnat pentru încălcarea regimului drogurilor, instanţa care pronunţă hotărârea este obligată să dispună expulzarea pe viaţă, cu excepţia faptului când există motive, în special familiale, care justifică rămânerea în ţară. Persoana poate reintra pe teritoriul statului după o perioada de 3 ani şi numai după autorizarea dată de Ministerul Justiţiei. D-na Calfa, cetăţean italian, a fost trimisă în judecată pentru posesia şi consumul de droguri în timpul unei excursii în Grecia. A fost condamnată de instanţa penală la 3 ani închisoare. Instanţa a dispus şi expulzarea pe viaţă de pe teritoriul Greciei. D-na calfa a făcut apel împotriva expulzării, invocând libera circulaţie a persoanelor prevăzută de dreptul comunitar. Curtea de Casaţie a transmis dosarul CEJ folosind procedura hotărârii preliminare. În răspunsul său, CEJ a stabilit că, în conformitate cu Directiva 64/221/CE din 25 februarie 1964, odinea publică sau măsurile de securitate publică al căror efect constă în limitarea dreptului de şedere al unui cetăţean al altui stat membru trebuie să se bazeze exclusiv pe conduita persoanei respective şi nu pot fi consecinţa unei condamnări penale. În consecinţă, expulzarea pe viaţă nu poate fi dispusă automat pe baza condamnării penale, când nu este luat în considerare comportamentul condamnatului sau pericolul pe care îl reprezintă pentru ordinea publică. Expulzarea d-nei Calfa reprezintă o încălcare a dreptului comunitar.

Libera circulaţie a lucrătorilor – aplicarea principiului la sportivii profesionişti Sportivii profesionişti sunt lucrători în înţelesul art.39 al TCE. Regulile conform cărora transferul unui fotbalist de la un club la altul este condiţionat de plata unei sume şi care fixează o cotă de jucători naţionali pentru fiecare echipă la un meci sunt contrare acestui articol. Art. 39 al tratatului se aplică înaintea regulilor stabilite de asociaţiile sportive, conform cărora un fotbalist profesionist ce este cetăţean al unui stat membru nu poate la sfârşitul unui contract cu un club să se angajeze la alt club din alt stat membru dacă ultimul club nu a plătit celuilalt o sumă pentru transfer, antrenament sau dezvoltare. Asemenea reguli, chiar dacă nu diferite de cele privind transferul în cadrul unui stat membru, sunt de natură să limiteze libera circulaţie a jucătorilor ce doresc să îşi desfăşoare activitatea în alt stat membru prin descurajarea lor să părăsească clubul, chiar după expirarea contractului. Art. 39 se aplică şi regulilor care interzic cluburilor de fotbal ca în timpul meciurilor să aibă pe teren un anume număr de fotbalişti, ce sunt cetăţeni ai altui stat membru. O asemenea regulă este contrară principiului abolirii oricărei discriminări bazată pe cetăţenie în ceea ce priveşte angajarea, plata şi condiţiile de muncă. Asociaţiile sportive pot impune condiţii referitoare la cetăţenia jucătorilor în cazul meciurilor între echipele naţionale ale diferitelor ţări.

Accesul la o profesie – cerinţa cunoaşterii limbii. Un stat membru poate solicita unui dentist practician, angajat în temeiul unei scheme de asigurări sociale, să aibă cunoştinţe minime ale limbii statului unde practică. CEJ a stabilit că statele membre au dreptul să îi ceară unui dentist, cetăţean al altui stat membru, ce a solicitat să fie angajat în cadrul unei scheme de asigurări sociale, să aibă un anumit nivel de cunoaşterii a limbii a statului în care s-a stabilit. Eficienţa comunicării dentistului cu pacienţii săi şi cu autorităţile administrative sau organizaţiile profesionale constituie un motiv întemeiat pentru a solicita cunoaşterea limbii, înaintea angajării. Este totuşi important ca aceste cerinţe de cunoaştere a limbii să nu depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv. De aceea, este în interesul pacienţilor a căror limbă natală nu este limba oficială să existe un număr de practicieni cu care să fie capabili să comunice în limba lor.

Desfăşurarea unei activităţi vocaţionale – legislaţie care limitează durata angajării – discriminare indirectă – conceptul de angajare în serviciul public. Angajarea unui asistent de limbă străină nu constituie angajare în serviciul public în sensul art. 39 (4) al tratatului. O reglementare care limitează durata acestei angajări la 6 ani constituie discriminare indirectă bazată pe cetăţenie, atât timp cât nu se aplică şi altor posturi. Dl. Allue, cetăţean spaniol, şi dl. Coona, cetăţean britanic, au fost asistenţi de limbi străine timp de 6 ani la Universitatea din Veneţia. La sfârşitul acestei perioade, Universitatea a refuzat să le înnoiască contractele cu motivaţia că legislaţia italiană interzice angajarea asistenţilor străini mai mult de 6 ani. Refuzul a fost contestat în faţa instanţei italiene, care a trimis cauza CEJ, cu două întrebări preliminare. Prima se referea la angajarea unui asistent străin poate constitui angajare în serviciul public, ceea ce o exclude de la aplicarea art.39 al tratatului. CEJ a statuat că o astfel de angajare ţi toate posturile de profesori nu implică participarea la exerciţiul puterilor conferite de dreptul public sau nu constituie funcţii al căror scop este să apere interesele generale ale societăţii, de aceea nu cer o relaţie specială de loialitate faţă de stat din partea persoanei care ocupă un astfel de post. De aceea, nu constituie angajare în serviciul public în sensul art.39 (4) al tratatului. A doua se referea la faptul dacă sunt discriminari bazate pe cetăţenie condiţiile impuse de legislaţia italiană. CEJ a stabilit că majoritatea asistenţilor de limbi străine nu sunt cetăţeni italieni şi de aceea, legea discriminează pe baza cetăţeniei persoanele din alte state membre. Măsura discriminatorie constituie o încălcare a art.39 al tratatului. CEJ a respins, în ultimul rând, argumentele guvernului italian ce justificau măsura, constând în special în pericolul la care sunt supuşi asistenţii de a pierde contactul cu limba natală, în faptul că nu sunt recrutaţi pe baze concurenţiale şi nevoile de a controla numărul de asistenţi străini în conformitate cu cerinţele universităţilor. În opinia Curţii aceste dificultăţi pot fi surmontate prin alte măsuri.

Condiţii referitoare la căutarea unui loc de muncă – un cetăţean al altui stat membru are dreptul la aceleaşi avantaje sociale în aceleaşi condiţii ca ale cetăţenilor Un împrumut fără dobândă acordat la naştere subvenţionat de stat constituie un avantaj social în sensul Regulamentului din 15 octombrie 1968. Cetăţenii altor state membre dreptul la aceste avantaje în aceleaşi condiţii caşi cetăţenii. Avantajele sociale şi fiscale pe care regulamentul le extinde la cetăţenii altor state sunt acelea care, chiar dacă nu sunt în legătură cu un contract de muncă, sunt acordate cetăţenilor în temeiul condiţiei lor de lucrători sau de rezidenţi pe teritoriul statului şi de aceea se acordă şi cetăţenilor din alte state pentru a încuraja mobilitatea în cadrul Comunităţii. În special, această noţiune acoperă şi împrumuturile fără dobândă la naştere acordate de o instituţie de credit de stat cu subvenţii de la stat, acordate familiilor cu venituri mici pentru a încuraja rata natalităţii. Asemenea împrumuturi trebuie acordate în aceleaşi condiţii lucrătorilor din alte state membre.

Libera circulaţie a lucrătorilor – interzicerea discriminării fiscale Un sistem fiscal care determină contribuabilii să nu locuiască în alt stat membru pentru a putea primi sumele încasate în mod necuvenit de autorităţile fiscale este contrar art. 39 al TCE. Dl. Biehl, cetăţean german, a locuit în Luxemburg de la 15 noiembrie 1973 la 31 octombrie 1983. În această perioada a fost angajat în acest stat. La 1 noiembrie 1983 s-a mutat înapoi în Germania, pentru a locui acolo. Pentru perioada de al 1 ianuarie 1983 la 31 octombrie 1983, angajatorul i-a reţinut impozitele datorate din salariu. A reieşit la sfârşitul anului fiscal 1983 că i s-a reţinut mai mult decât datora statului Luxemburg. Dl. Biehl a solicitat autorităţilor fiscale să îi fie returnată suma reţinută în plus. Acestea au refuzat susţinând ca legea luxemburgheză prevede că impozitul pe venit al angajaţilor ce au fost rezidenţi plătitori de taxe numai o parte a anului se face venit la trezorerie şi nu pot fi înapoiate. Dl. Biehl a înaintat o plângere împotriva şefului serviciului de taxe la Consiliul de Stat, susţinând ca legea conduce la o discriminare acoperită şi este interzisă de dreptul comunitar, din moment ce se aplică acelor contribuabili ce nu sunt cetăţeni ai Luxemburgului. Răspunsul autorităţilor fiscale a fost acela că prevederile legale sunt destinate a preveni contribuabilii ce locuiesc în străinătate să obţină avantaje nejustificate faţă de cei care locuiesc în Luxemburg. La întrebarea preliminară adresată de consiliul de Stat, CEJ a răspuns astfel de prevederi sunt nefavorabile celor care nu se angajează în statul în care locuiesc, după ce părăsesc ţara în timpul unui an. Sumele deduse din salarii sunt calculate pe baza activităţii salariale desfăşurate pe un an întreg, iar contribuabilul nu poate obţine sumele reţinute nelegal. Deşi sistemul se aplică fără deosebire de cetăţenie, există riscul ca să funcţioneze numai împotriva persoanelor care sunt cetăţeni ai altor state membre, din moment ce acestea sunt persoanele care părăsesc ţara în cursul anului. Prevederile reprezintă o încălcare a art.39 al TCE.

Dreptul de stabilire – interzicerea discriminării fiscale. Sistemul fiscal al unui stat membru care exceptează de la impozitul pe avere numai valoarea acţiunilor la o companie cu sediul în acel stat este contrar art.43 al tratatului. Legislaţia fiscală olandeză prevede că persoanele deţinând acţiuni la o companie cu sediul în Olanda, atunci când acestea îi conferă influenţă asupra companiei, au dreptul să deducă valoarea acţiunilor din averea ce este impozitată. Dl. Baars, rezident în Olanda, era deţinătorul tuturor acţiunilor unei companii stabilite în Irlanda. Autorităţile fiscale olandeze au considerat că valoare acestor acţiuni trebuie să fie impozitată din moment ce nu erau acţiuni ale unei companii olandeze. În cadrul procedurii preliminare declanşată de instanţele olandeze, CEJ a prevăzut că art. 43(29 al tratatului se aplică, din moment ce dreptul la stabilire include şi dreptul de crea şi conduce o întreprindere în alt stat. Legislaţia olandeză este contrară art. 43 deoarece conduce la o diferenţă de tratament între contribuabili, prin adoptarea ca criteriu locaţia sediului companiei unde contribuabilii sunt acţionari. Contrar argumentelor guvernului olandez, Curtea a considerat că o asemenea diferenţă de tratament nu poate fi justificată de nevoia de a menţine coerenţa sistemului de impozitare.

Libera circulaţie a lucrătorilor şi dreptul de stabilire - accesul la educaţie – finanţarea studiilor Copilul unui cetăţean UE care îşi exercită dreptul la libera circulaţie sau dreptul de stabilire are dreptul să îi fie finanţate studiile de către statul în care părinţii îşi desfăşoară activitatea, în aceleaşi condiţii ca ale cetăţenilor din statul respectiv. Legislaţia olandeză prevede că elevii care studiază în instituţii străine au dreptul să le fie finanţate studiile. Dl. Şi d-na Meeusen sunt cetăţeni belgieni care locuiesc în Belgia. Dl. Meeusen este directorul şi singurul acţionar al unei companii cu sediul în Olanda. D-na Meeusen este angajat al acestei companii cu o normă de două zile pe săptămână. Fiica lor studiază într-o instituţie belgiană care apare pe lista instituţiilor pentru care Olanda poate aloca subvenţii. Autorităţile olandeze au refuzat să îi finanţeze studiile pe temeiul că părinţii ei nu pot fi consideraţi lucrători migranţi în sensul art. 39 al TCE, din moment ce nu locuiesc în Olanda. Ca răspuns la procedura hotărârii preliminare pe care instanţele olandeze au iniţiat-o, CEJ a hotărât: faptul că o persoană este căsătorită cu directorul şi unicul acţionar al companiei în care îşi desfăşoară activitatea nu exclude acea persoană de la posibilitatea de a fi considerată lucrător în sensul art. 39 al TCE şi Regulamentului Consiliului 1612/68 din 15 octombrie 1968. D-na Meeusen este lucrător în sensul acestor prevederi. copilul dependent al unui cetăţean al unui stat membru care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul altui stat, în timp ce îşi menţine reşedinţa în statul al cărui cetăţean este poate invoca art. 7 (2) al Regulamentului 1612/68 pentru a obţine finanţarea studiilor în aceleaşi condiţii ce sunt aplicabile copiilor din statul de angajare fără a se ţine seama de locul reşedinţei copilului. Fiica domnului şi doamnei Meeusen are dreptul să primească subvenţii de al autorităţile olandeze datorită activităţii mamei sale. copilul dependent al unui cetăţean al unui stat membru care lucrează ca liber profesionist în alt stat membru, în timp ce locuieşte pe teritoriul statului membru al cărui cetăţean este poate obţine finanţarea studiilor în aceleaşi condiţii aplicabile copiilor cetăţenilor din statul în care lucrează, fără îndeplinirea altor condiţii precum locul de reşedinţă al copilului. De aceea, copilul familiei Meeusen are dreptul să obţină finanţarea studiilor şi ca urmare a activităţii tatălui, care şi-a exercitat dreptul de stabilire.

Situaţii cu caracter pur naţional. Un cetăţean UE nu poate invoca principiul liberei circulaţii a persoanelor împotriva propriului stat, atunci când nu şi-a exercitat dreptul la libera circulaţie. În Franţa, persoanele care doresc să lucreze într-un salon de coafură trebuie să deţină o diplomă în acest sens. Cetăţenii UE care au lucrat timp de 6 luni în alt stat membru în calitate de coafor sunt exceptaţi de la această regulă. Această derogare a fost introdusă în legislaţia franceză în urma transpunerii Directivei Consiliului 82/489/CE din 19 iulie 1982 privind măsurile pentru exercitarea efectivă a dreptului de stabilire şi libertatea de furnizare a serviciilor în domeniul coafurii. Dl. Aubertin, cetăţean francez, a fost trimis în judecată pentru faptul că lucra într-un salon de coafura fără a deţine diploma. În apărarea sa, a susţinut că legislaţia franceză este contrară dreptului comunitar şi discriminează cetăţenii francezi. Instanţa franceză a solicitat opinia CEJ, care a hotărât că regulile privind libera circulaţie a persoanelor nu pot fi invocate în situaţiile ce privesc un cetăţean francez care nu îşi exercită profesia peste hotare. Această situaţie este o problemă naţională. Pentru a putea invoca dreptul comunitar, dl. Aubertin ar fi trebuit să fie un cetăţean al altui stat membru sau să fi fost pregătit ori să fi exercitat profesia în afara graniţelor ţării.

Bibliografie suplimentară BLANQUET & FASQUELLE, Grands arrêts de la CJCE, vol. 2, Dalloz, Paris, 2002. DRUESNE, Droit matériel et politiques de la Communauté européenne, coll. Droit fondamental, PUF, Paris, 2001. DUBOUIS et C. BLUMANN, Droit matériel de l’Union européenne, Montchrestien, Paris, 2001, 603 p. DUTHEIL DE LA ROCHERE, Droit communautaire matériel, Hachette Education, Paris, 2001. GREEN, HARTLEY & USHER, The Legal Foundations of the Single Market, New York, 1992. ICARD, Droit matériel et politiques communautaires, Eska, 2001. LE MIRE, Droit de l’Union européenne et politiques communes, Collection Memento, Dalloz, Paris, 2001. OLIVER, Free Movement of Goods in the European Community, Sweet & Maxwell, London,1996. MAGNETTE, La citoyenneté européenne, Ed. de l’Université de Bruxelles, Brussels, 1999. PERTEK, Les avocats en Europe, L.G.D.J., Paris, 2000. WYATT & DASHWOOD, European Community Law, Sweet & Maxwell, London, 1993.