1. Republica Moldova prin costuri. Tema: Gestiunea întreprinderii
Colegiul Politehnic din Chişinău
Profesor economie şi management Rodica Olteanu

2. Obietive:
Definirea şi stabilirea importanţei pentru organizaţie a conceptelor de cost, cheltuială,venit;
Să analizeze situaţii-problemă pentru a determina decizia optimă privind oferta de mărfuri a întreprinderii.
Metode de conducere prin costuri:
Aplicarea în practică a metodelor de conducere prin costuri;
Conţinutul metodelor;
Interacţiunea metodelor în funcţie de complexitatea problemei necesare de rezolvat;

3. I. Definirea şi stabilirea importanţei pentru organizaţie a conceptelor de cost, cheltuială, venit.
Pentru orice organizaţie cunoaşterea şi înţelegerea costurilor
esteimportantă reeşind din următoarele motive:
Reprezintă informaţii pentru calcularea principalilor indicatori economico-financiari ai întreprinderii;
Stau la baza determinării cantităţii de producţie şi a preţului de vânzare;
Exprimă baza de referinţă pentru stabilirea conţinutului contractelor de aprovizionare şi desfacere;
Asigură informaţii privind identificarea acţiunilor necesare eficientizării activităţii organizaţiei;
Concepte de bază utilizate atunci când se analizează costurile:
Perioadă de gestiune;
Loc generator de costuri;
Purtători de costuri;
Clasificarea costurilor:
Costuri individuale şi sociale;
Costuri curente, preliminate, anticipate;
Costuri neproductive şi productive;
Costuri directe şi indirecte;
Costuri complete şi parţiale;
Costuri de aprovizionare, distribuţie, de producţie;
Cost de producţie - este analizat în special de mocroeconomie şi reprezintă expresia bănească a consumului factorilor de producţie necesar realizării unui volum stabilit de produse / servicii.

4. Categorii de costuri utilizate în practica microeconomică.
Raportate la indicele
de variabilitate (Iv)
(A)Costurile variabile pot fi:
1.Proporţionale;
2. Nonproporţionale;
Costurile proporţionale au Iv = 1.

5. Costuri proporţionale – sunt costuri ale căror modificări sunt influenţate direct şi în aceeaşi proporţie (în acelaşi sens) de către schimbarea volumului de producţie.

6. Modificarea proporţionalităţii – nivelul proporţionalităţii se păstrează pe anumite intervale,de timp, când sub influenţa unor factori(modificarea normelor, preţurilor, etc.) se schimbă nivelul acesteia.

7. Costuri nonproporţionale – categorii de costuri al căror nivel se modifică diferit faţă de schimbarea volumului de producţie. Categorii de costuri nonproporţionale:
Costuri progresive – nivelul lor creşte în proporţie mai mare şi mai repede decât volumul de producţie.
Iv > 1
2. Costuri degresive – cresc în proporţie mai mică decât volumul de producţie.
Iv < 1

8. Calculul costului degresiv
Pentru a analiza nivelul anticipat al costurilor degresive (în %) se calculează mărimea unui indicator şi anume gradul de degresiune (dg) şi efectul degresiunii (Ed).

9. 3. Costurile regresive (a)– se caracterizează prin faptul că că au nivelul cel mai ridicat când volumul producţiei este mic şi scad puternic pe măsura creşterii accentuate a acestuia. Costurile regresive au Iv< 1. Din categoria lor fac parte cheltuieli cu întreţinearea şi funcţionarea utilajului, cheltuieli comune ale secţiei, etc. 4. Costurile flexibile (b) – costuri care variază aleator sub influenţa schimbării volumului de producţie şi a altor factori. Ca urmare, în anumite perioade de timp aceste costuri pot avea caracteristiciale costurilor proporţionale, degresive, regresive sau progresive.

10. B. Costuri convenţional – constante(costuri fixe) – nu-şi modifică mărimea sub acţiunea modificării volumului de producţie.

12. C. Costuri contabile – expresia bănească a consumurilor de resurse determinate de fabricarea şi desfacerea unor mărfuri (costuri reale, înregistrate în evidenţa contabilă).

13. D. Costuri economice (de oportunitate) – expresia bănească a opţiunii pentru producerea sau desfacerea mărfurilor în detrimentul altor mărfuri

14. E. Costul mediu – categorie de cost stabilită pe unitate de marfă (produs, serviciu) .
F. Costuri marginale – categorii de costuri care exprimă cu câte unităţi creşte sau scade costul total atunci când volumul producţiei variază (scade sau creşte) cu o unitate sau cu un număr determinat de unităţi.
Principii referitoare la costurile marginale:
Diferenţial; - constă în determinarea gradului de utilizare a maşinilor, utilajelor şi echipamentelor, dotarea întreprinderii.
Rezidual; - arată că nivelul costurilor convenţional-constante se menţin constante de la o serie de producţie la alta.
Marginal;- urmăreşte stabilirea limitelor de evoluţie a costurilor influenţate de o serie de factori(nivelul normelor), este important în luarea deciziei privind volumul optim al producţiei.

15. Mărimea economică a producţiei (MEP) – se utilizează pentru a analiza relaţia dintre costul mediu şi volumul producţiei, reprezintă nivelul producţiei obţinut cu valoarea cea mai scăzută a costului mediu.

16. II. Stabilirea nivelului optim al producţiei (ofertei).
În cazul când întreprinderea se află în situaţia de a decide care va fi volumul optim de producţie ce trebuie fabricat (oferta), de fiecare dată analizează următoarele:
Ca prim criteriu de alegere este relaţia dintre costul total, venitul total şi profitul.
Al doilea criteriu de fundamentare al deciziei se bazează pe condiţiile de marginalitate ale costului şi venitului total (CM = VM).

17. Exemplu: Presupunem o întreprindere specializată în realizarea unui singur produs şi are nivelul costurilor în cursul unei luni de: cv= 1000 u.v. / lună – cost variabil pe unitate de produs; CF= u.v. / lună; Producţia înregistrează evoluţia (în bucăţi): 100, 200, 300, 400, 500, , 700, 800, 900, 1000; pentru care există preţurile: 2000 u.v. / buc. ; respectiv 1900, 1800, , 1600, 1525, 1325, 1125, 1025, 925; Să se stabilească nivelul optim (sau acceptabil) al producţiei.
Q (buc.)
Preţ
u.v./buc. CF
u.v./lună CV CT VT
Profit CM
u.v. VM
100
2000 -
200
1900
1000
1 800
300
1800
1 600
400
1700
700
500
1600
500 000
1 900
600
1525
15 000
1 150
1325
-72 500
125
800
1125
-275
900
1025
925
Neexistând CM = VM, nu există un nivel optim al producţiei, decizia orientându-se asupra producţiei de 600 bucăţi la un preţ de 1525 u.v. , nivelul acceptabil care asigură organizaţiei profit, necesar pentru continuarea activităţii.

18. III. Metode de conducere prin costuri.
Metodele de conducere prin costuri (metode de calculaţie a costurilor) reprezintă un ansamblu de procedee prin care se “asigură cuantificarea corelaţiei dintre cheltuieli şi producţia care le-a ocazionat, în calitatea lor de mărimi economice determinabile prin măsurare şi calcul”.
Aceste metode se clasifică după diferite criterii, însă fiecare metodă prezintă etape distincte, iar aplicarea lor în cadrul organizaţiilor economice depinde de o serie de factori:
Profilul şi mărimea organizaţiei;
Specificul procesului tehnologic şi modul de organizare al producţiei;
Complexitatea produselor fabricate;
Nivelul de mecanizare şi automatizare al procesului de producţie;
Periodicitatea şi momentul efectuării calculaţiilor;
Modul de formare, grupare şi evaluare a costurilor;

19. Metode clasice de conducere prin costuri
În categoria metodelor clasice se includ:
Metoda globală – este cunoscută şi sub denumirea de “calculaţie simplă”. Scopul metodei constă în asigurarea colectării tuturor cheltuielilor de producţie, grupate pe articole de calculaţie sau sectoare de activitate (secţii, ateliere), utilizate mai apoi pentru a calcula costurile unitare pe produs sau serviciu, pe sector sau pe întreaga întreprindere. Este aplicată de organizaţiile care fabrică o producţie omogenă.
Metoda pe faze de fabricaţie – se aplică de întreprinderile cu producţie în masă; constă în determinarea şi controlul costurilor pe fiecare fază de realizare a produsului respectiv şi apoi pe întreg produsul.
Metoda pe comenzi – este aplicată în organizaţiile cu producţie individuală sau de serie mică , are în vedere faptul că fiecare cheltuială de producţie poate fi prestabilită pe baze de norme sau documente efective de consumuri ce aparţinunei unităţi specifice care se numeşte comandă.

20. Metode evoluate de conducere prin costuri
Metoda GP –concepută în Franţa de Gabriel Perrin, se bazează pe determinarea unor indici de echivalenţă numiţi GP-uri.
Metoda normativă – stabilirea cu anticipaţie a costurilor de producţie, ţinând seama de normativele existente, urmărind în permanenţă a abaterilor şi şi modificărilor de la norme;
Metoda standard – cost – determinarea costurilor pe baza de calcule tehnice şi de studiu ale consumurilor de materii prime, materiale etc, care sunt denumite costuri standard;
Metoda THM – folosin procedeie specifice, calculează costurile de funcţionare a unei ore-maşină ca elementfundamental pentru planificarea costului de producţie şi de repartizare a acestuia până la locul de muncă;
Metoda direct-costing – are ca particularitate faptul că numai costurile variabile sunt considerate costuri de producţie;
Analiza Cost-Volum-Profit – constă în determinarea celei mai favorabile combinaţii între costurile variabile, preţul de vânzare, volumul vânzărilor şi sortimentul producţiei vândute.
Analiza valorii – utilizată pentru prima dată de General Electric Company, care şi-a pus problema înlocuirii unor materii prime şi materiale greu de procurat cu
altele noi;

21. Rezumat Din multitudinea metodelor şi tehnicilor folosite în managementul organizaţiei, cele care se referă direct la gestiunea resurselor sunt metodele de conducere prin costuri. În scopul de a prevedea apariţia diferitor disfuncţionalităţi şi dereglări conducerea întreprinderii are la dispoziţie diferite metode de conducere prin costuri şi anume metodele clasice şi cele evoluate Întreprinderile industriale utilizează mai mult metodele clasice, deoarece prin caracterul lor postoperativ reduc considerabil posibilităţile de intervenţie şi acţiune ale conducerii. Metodele evoluate de conducere prin costuri asigură utilizarea şi valorificarea superioară a resurselor, aplicarea lor trebuie să ţină seama de particularităţile tehnico-economice ale fiecărei organizaţii, de specificul obiectului de activitate, astfel încât aceste metode să asigure: operativitate, relevanţă, flexibilitate, exatitate.
Elemente comune specifice metodelor evoluate:
Prezintă etape succesive de desfăşurare a acţiunilor specifice;
În cadrul fiecărei etape există procedee concrete de lucru, ceea ce le asigură operaţionalite;
Scopul final constă în determinarea şi analiza elementelor de cheltuieli ce alcătuiesc conţinutul costului de producţie;

22. Sfârşit